Uniunea Europeană trebuie să facă ceva pentru Darfur

De patru ani, violenţa şi teroarea fac legea în Darfur. După o serie de eforturi zadarnice, Uniunea Europeană trebuie să fie fermă cu criminalii.

Darfur este o catastrofă umanitară: mai mult de 200.000 de morţi, mii de violuri şi cazuri de tortură şi 2,6 milioane de refugiaţi, din cauza războiului pe care guvernul sudanez îl poartă împotriva propriului popor. Ceea ce a început ca o campanie antiinsurgenţi, s-a transformat imediat într-o operaţiune de crime în masă şi expulzări. Guvernul din Sudan a recrutat şi finanţat miliţiile locale Janjaweed care au atacat sute de sate şi oraşe fără apărare, coordonându-se adesea cu forţele aeriene sudaneze.

Consecinţele sunt devastatoare. Aproape o treime din populaţia din Darfur a fost forţată să-şi părăsească căminele şi să stea în tabere temporare din interiorul ţării, unde constituie în continuare ţinta miliţiilor Janjaweed, sau în taberele de refugiaţi din Ciad, la fel de vulnerabile. Eforturile umanitare internaţionale de a-i ajuta pe aceşti oameni au fost îngreunate de guvernul sudanez prin hărţuieli şi piedici birocratice. Chiar dacă ajutorul soseşte, după cum declară un oficial ONU, problema pare a fi mai degrabă aceea de "a-i ţine pe oameni în viaţă cu ajutor umanitar până în momentul când vor fi masacraţi."

Darfur reclamă acţiune internaţională consistentă şi fermă. Cu toţii avem responsabilitatea de a-i ajuta pe refugiaţi să se întoarcă la casele lor. În ultimii trei ani, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a adoptat 10 rezoluţii prin care cerea guvernului sudanez să-şi schimbe atitudinea şi să se achite de obligaţiile care îi revin de a-şi proteja propriul popor. Printre aceste cereri ale Consiliului de Securitate se află şi aceea de a dezarma miliţiile Janjaweed. Până în prezent, autorităţile sudaneze nu au dat curs acestei cereri, deşi au promis în repetate rânduri că o vor face.

În noiembrie 2004, o soluţie de pace părea a fi fost găsită, atunci când guvernul sudanez şi rebelii au semnat un acord de încetare a focului şi de ajutor umanitar. Pentru scurtă vreme au existat motive de speranţă că pacea este aproape. O rezoluţie ONU şi eforturi internaţionale de negociere au deschis calea către încheierea a 20 de ani de război în sudul Sudanului – un progres care de fapt s-a materializat în ianuarie 2005 cu o înţelegere semnată de guvern şi rebelii din sud. În acelaşi timp, se părea că un progres similar ar urma în vestul Sudanului, în Darfur.

Dar ce era mai rău încă nu venise. După o aparentă acalmie a bombardamentelor aeriene, planul a fost schimbat curând şi miliţiile Janjaweed şi-au reluat campania de crime şi distrugeri. Următoarea rundă de negocieri de pace deschisă în decembrie 2004 s-a blocat pentru că guvernul a lansat o ofensivă militară chiar în momentul demarării negocierilor, sfidând încetarea focului. Acest comportament este simptomatic pentru lipsa de respect arătată de guvernul sudanez faţă de obligaţiile asumate.

O rezoluţie a Consiliului de Securitate din august anul trecut a mandatat o forţă ONU de menţinere a păcii de 20.300 de militari care să înlocuiască mica şi neputincioasa misiune permanentă din zonă a Uniunii Africane (UA). Negocierile s-au tot prelungit de atunci încoace, în ciuda anunţurilor ocazionale de înţelegere care apar pe prima pagină a ziarelor. Guvernul sudanez a profitat de fiecare ocazie pentru a amâna sau pentru a adăuga alte condiţii restrictive pentru mandatul forţelor ONU. Rezultatul este că a doua etapă de desfăşurare a forţei internaţionale încă n-a fost demarată, deşi autorităţile de la Khartoum a acceptat-o de acum şase luni.

Intervenţia militară nu este o opţiune

Esenţa problemei este următoarea: guvernul sudanez fie nu poate, fie nu vrea să-şi protejeze propriii cetăţeni de violenţele în masă. Conform doctrinei "responsabilităţii de a proteja", adoptată de Summit-ul ONU din septembrie 2005, dacă un stat nu-şi onorează această obligaţie elementară, responsabilitatea cade în sarcina comunităţii internaţionale, care poate adopta diferite măsuri, inclusiv, dacă este absolut necesar, forţa militară.

Dar intervenţia militară în Darfur fără consimţământul guvernului sudanez nu este o opţiune astăzi. Nu numai că se manifestă lipsă de voinţă politică pentru desfăşurarea unei forţe internaţionale, dar, mult mai important, există serioase dubii cu privire la fezabilitatea şi perspectiva de succes ale unei astfel de operaţiuni.

Chiar şi aşa, comunitatea internaţională mai are încă şi alte opţiuni la dispoziţie. Uniunea Europeană poate şi trebuie să acţioneze pentru a descuraja guvernul sudanez în obstrucţionarea continuă a ajutorului internaţional şi în strategiile de amânare a desfăşurării forţelor de menţinere a păcii.

De aceea, este important ca miniştrii de externe ai Uniunii Europene să ţină seamă de apelul Parlamentului European pentru aplicarea de sancţiuni împotriva guvernului sudanez, apel ale cărui soluţii au fost identificate exact de Comisia UE de experţi. Uniunea Europeană trebuie să boicoteze orice investiţie individuală şi să impună o largă restricţie de circulaţie oficialilor sudanezi.

În plus, măsurile trebuie să fie îndreptate către guvernul sudanez acolo unde doare mai tare: Uniunea Europeană şi guvernele statelor membre trebuie să adopte legislaţia necesară boicotării companiilor din ţările lor implicate direct în sectorul petrolier din

Sudan şi în industriile colaterale acestuia.

Astfel orientate, sancţiunile ar afecta puterea şi privilegiile actorilor din această criză. Impunând sancţiuni acestora, Europa ar face în sfârşit un pas real pentru stoparea crimelor din Darfur şi pentru ajutorarea victimelor de acolo.

Problema pare a fi mai degrabă aceea de a-i ţine pe oameni în viaţă cu ajutor umanitar până în momentul când vor fi masacraţi